Trăim într-o lume întreagă de victime. Demnitatea și fruntea ridicată au căzut în dizgrație. Hai că putem admite adulterul vis-a-vis de principii. Chiar și trădarea poate fi acceptată. N-am fi primii, de la Brutus până la conu Fănică, toți au trecut prin faza asta. Dar înjosirea și folosirea unor arme sentimentale e peste puterea mea de înțelegere!

Oricum ar fi, toți ne rănim unii pe alții. Mai devreme sau mai târziu, prin cuvinte sau fapte ajungem să suferim. Doar că suferința nu e niciodată o redută. Ea nu se câștigă și nici nu se oferă, la schimb, sub formă...

O toamnă mă distruge, nostalgice restanțe, romantic vor să-ndruge, pierdutele distanțe!
Și înecat de chipuri, ce mi-au născut prăpăd, mă dezrobesc de timpuri și gândul mi-l revăd!
În monumente triste, am insistat ca cerul, să poată să existe, să-și frângă cararcterul!
Descoperă-mă acum și lasă-mă dibace, mi-e toamna maximum în drumul către pace!

Taci. Și te dai la o parte, de parcă toate cerurile ar complota împotriva ta și tu te ascunzi de furtunile consecințelor. Nu întotdeauna tăcerea e de aur, iar drumul acesta inutil între păreri, între întoarceri...